Vertical

de Horia Pop

Altă zi în BA

M-am trezit cu noaptea în cap tocmai ca să pot să scriu articolul ăsta pentru blog. Aici ar trebui să fie ora 9-10 dimineața, iar la Cluj vreo 14-15. Toată lumea doarme și e liniște de mormânt. Din când în când, se aude un mieunat de la una dintre cele peste 20 de pisici, despre care proprietara, ne-a vorbit ca nu cumva să le dăm de mâncare că nu vom mai scăpa de ele.

Aseară am ieșit la o bere cu gașca de români. Întâmplarea face să stăm toți foarte apropiați în Palermo Soho. Nu ne despart mai mult de 2-3 cuarte (blocuri) distanță! Au ajuns în Buenos Aires și Andrei y Andreea și Lucian y Monica, Marian y Oana. Foarte frumoasă idea revederi direct în BA cu aceștia. Pus-am țara la cale în ale tangului și ne-am distrat pe ideea “invadării” Buenos Airesului de către români.

Ieri îmi povestise o belgiancă că ea și-a luat un an sabatic! Termenul îl mai auzisem întâmplător, înainte de venirea noastră în Buenos Aires în emisiunea Profesioniștii, având invitată pe Ioana Georgescu Rațiu. Cică belgienii au posibilitatea de a renunța la jobul pe care îl au timp de un an, angajatorul fiind obligat ca după un an să îi dea înapoi postul respectiv! Belgianca a spus că și-a luat anul sabatic tocmai pentru că este tânără, nu are copii și nu are obligații și poate să călătorească și să își răspundă la întrebări interioare de care e frământată. Nu cred să aibă mai mult de 26-27 de ani. După ce descoperise tangoul acu 3 luni de zile și se dovedise foarte talentată spre însușirea elementelor tehnice și a spiritualității de care dă dovadă în dans; este momentan dată pe spate de descoperirea pe care a făcut-o și de imposibilitatea de a-și fi răspuns la întrebările pe care o bântuiau pe undeva și la gândul că poate tot acest an sabatic îi va lăsa mai multe întrebări decât răspunsuri.

Zilele trec repede aici! Ăsta o fi semn, după teoria generală a relativității lui Einstein, că îmi place Buenos Airesul. Plouă din când în când, parcă tot odată pe săptămână. Asta face ca următoarele doua zile să fie mai răcoroase decât de obicei. Zilele ajung de obicei să aibe maxime de 35-36 de grade, ia nopțile să ajungă la 23-25 de grade Celsius. Asta cred că îmi va atrage invidia celor de acasă, unde pare-mi-se că tocmai a nins iresponsabil de mult după părerea unora.

Am fost avertizați de la început referitor la mâncarea tradițională. Cvasireguli de bucătarie românească, de genul cea mai bună legumă e carne, par să nu fie străine los porteños. Se pare că bucătăria locală se baseză foarte mult mult pe carne. E drept că încă nu am probat delicatesele de mare din bucătoria locală, dar până în prezent pot declara sigur că și fără aceasta tot din urmă, bucătăria rămâne bogată în carne. Fiind vorba despre foarte mulți imigranți ai secolelor trecute de origine italiană și spaniolă și nu numai bucătăria locală argentiniană suferă de un mix colorat de gusturi care mai de care mai savuros și mai îmbietor. Niciodată nu a au fost mai interesante mâncărurile italiene preparate specific tradiției ei de imigrant italian, de Buenos Aires.

Ultimele zile de studiu pe tango le-am petrecut cu Natacha Poeberas, Oscar Casas, Dana Frigolli, Adrian Ferreyra și alții. Încercăm pe cât posibil să ne focusăm pe tangoul vechi, porteño, fără a uita elementele moderne de nuevo. Din cauza studiului la orele de grup nu am reușit încă să vizităm Buenos Airesul așa cum ar trebui.

Ziua de miercuri a inceput destul de bine. Simona a pregătit ca de obicei un dejun sațios. Am fost la o oră la DNI, compania de dans a Danei Frugoli, care cu o zi înainte ne-a pregătit o oră specială de body awareness pentru tango, cu Mariana. Ora respectivă ne-a omogenizat destul de bine ca și grup de români veniți în Bs. As. pentru studiu de tango! Ora de tango de la DNI a fost susținută de Adrian și de Virginia. La ei orele de tango sunt foarte interesante! În primul rând sunt un cuplu tânar. În al doilea rând săptămânal au un element tehnic de studiu cu elevii, la cursurile de grup. Luna aceasta a fost vorba despre ganchos. Stilul celor de la DNI este foarte interesant; complex și extrem de fluid. Mai apoi am fost la Maxi, tot la DNI la o oră de yoga. Prima mea oră de yoga m-a prins cu spatele în pioneze (nota bene: evitați pe cât posibil statul mai mult de 14 ore pe scaun în avion :D ). Ora de yoga m-a ajutat să îmi relaxez spatele. A picat la țanc. Totuși nimic nu se compară cu un somn bun.

Întru-un ultim efort am reușit să merg la Codico de Barra, la Lucas, Marcelo și Aniela, la curs. A fost interesant să văd 3 profesori de tango cum fac efort să nu se calce pe degete, la figurat vorbind. A nu se lua ca și exemplu!

Se făcu ceasul 11:37. Lumea mișună prin apartament… Spor în toate!

De prin BA

Ieri am terminat ziua cu o altă escapadă prin oraș; oficial cu misiunea de a găsi un magazin unde să cumpărăm de pe o listă (făcută de Simona), toate chestiile necesare de mâncare, igienă și alte chestii pentru noua casă pe care o avem pentru o lună aici în Bs. As. Am încercat să ne mișcăm prin împrejurimi (adică prin cartierul Palermo) să vedem ce surprize avem. Am găsit un singur McDonald’s și un Carrefour. De menționat ar fi că Palermo Soho unde stăm e ceva barrio turistic, unde s-ar părea ca vin mai mulți turiști care stau în zonă și se bucură de restaurante, magazine și de atmosfera argentiniană desigur. Casele sunt deosebite. Exista însă și “dezastre” arhitecturale cum ar clădiri de 10-15 etaje înconjurate de case cu maxim 2 etaje. Majoritatea străzilor sunt prăfuite și murdare. Se plimbă mulți căini pe stradă și nimeni nu curăță după ei. O fi asta dovadă de spirit latin a argentinienilor? În Palermo  și nu numai sunt polițiști cam din două în două cuarte distanță, semn că sunt tot felul de neregului prin orașul ăsta. Polițiștii nu știu engleză, dar în spaniolă sunt binevoitori cu indicații de tot felul pentru turiști. Polițiștii nu se leagă de trecătorii care trec neregulamentar la colț de stradă. Înțeleg de aici că rolul lor este unul de a impune o ordine vointă în alte sensuri, probabil și politice. Apropo, anul ăsta e an electoral în Argentina.

Tot în Palermo Soho am găsit magazine cu mărci de lux, semn că locul are vad bun. Am mai găsit printre altele, un magazin Adidas, o cafenea Starbucks și tot felul de magazine cu țoale făcute de designeri de care nu am auzit încă. Evident că zonele pietonale din zona respectivă arată exemplar. Spun asta pentru că dacă nu ești pe bulevard, străzile lăturalnice sunt pline de copaci care de cele mai multe ori au rădăcini masive la vedere care au umflat sau au crăpat dalele pietonale din jurul lor.

În Buenos Aires, alias BA (sau Bs. As.), străzile sunt foarte interesant desenate. Ca orice capitală din lumea nouă care se respectă, străzile s-au dezvoltat liniar și paralel între ele. Semn că a existat o bună orânduire cândva. Bulevardele sunt foarte largi aici. Și mai sunt și sensuri unice pe marea majoritate din ele. Am numărat și 7-8 benzi pe un singur bulevard de cartier. Bulevardele sunt semaforizate și de obicei când e verde la un semafor e verde și la restul semafoarelor de pe bulevard, mai ales la cele care sunt cu sensuri unice. Trebuie să fii foarte atent când treci o stradă oarecare. Șoferul argentinian e absolut convins că el are prioritate înaintea pietonului!

Am încercat să găsim o cartelă SIM pentru Simona odata cu cumpărăturile de mai sus amintite. Fără sorți de izbândă s-a dovedit și posibilitatea de a avea roming pe mobilul Orange din România. Așa că prieteni vă mulțumesc dacă mi-ați trimis urări de bine pe SMS sau alte cele; dar se pare că telefonul meu nu reușește să detecteze vreo rețea din Argentina, așa că le voi citi doar când voi avea rețea, cel mai probabil pe aeroportul din Paris, în drumul de întoarcere înspre casă…

Cina am zis că o facem tradițional argentiniană la restaurantul de după colț: Estilo Criollo de pe Serrano 1458. Am comandat o Emplanada Estilo Criollo și Mix de Cordero asado y vacio, care a fost un întreg sortiment de vită, miel și alte cele. Înainte de preparatele de specialitate am fost bucuroși să gustăm din aperitive (bunătățile astea au fost din partea casei). Ceea ce am comandat a fost servit pe un platou mare de bucătărie din care ne-am înfruptat alături de cele 7 sosuri oferite.

În loc să ne culcăm am stat să ne petrecem prima noapte în Bs. As., îngrijorați că nu avem un program clar pe ziua ce va urma. Am reușit să rezolvăm cât decât un program clar abia de dimineață.

A doua zi am preparat un dejun special, la o masă rotundă, după care am hotărât să mergem o parte la Mora Godoy Escuela de Danza, la DNI și mai apoi la Carolina Buenaventura, în San Telmo. Am fost nevoiți să luăm un taxi până la Mora Godoy, dar înainte de asta am avut o mică aventură. Două dintre colegele de apartament au hotărât să meargă la Cimitirul Recoleta. Cum restul nu au fost gata la timp, printre care și subsemnatul, au hotărât să nu piardă timpul și să ne dăm întâlnire mai târziu, la 16 la un studio. Când am vrut noi, 3 mândri și toți trei să ieșim din apartament nu am mai putut pentru că ușa nu mai vrut să se deschidă. După 20-25 de minute de dat telefoane și de vorbit ba cu Simona care era deja la plimbare prin cimitir, ba cu asistenta proprietăresei, care a promis că vine mâine cu cheia; am obligat colegele de apartament să se reîntoarcă de la cimitir să ieșim din apartament. Un incident de genul ăsta parcă mai mult unește decât dezbină grupul. Abia aștept să vedem mâine ce o să îi spunem doamnei Marcela… :)

Prima și a doua zi în Bs. As.

Ieri am terminat ziua cu o altă escapadă prin oraș; oficial cu misiunea de a găsi un magazin unde să cumpărăm de pe o listă toate chestiile necesare de mâncare, igienă și alte chestii pentru noua casă pe care o avem pentru o lună aici în Bs. As. Am încercat să ne mișcăm prin împrejurimi (adică prin cartierul Palermo) să vedem ce surprize avem. Am găsit un singur McDonald’s și un Carefour. De menționat ar fi că Palermo Soho unde stăm e ceva cartier turistic, unde s-ar părea ca vin mai mulți turiști care stau în zonă și se bucură de restaurante, magazine și de atmosfera argentiniană desigur. Casele sunt deosebite artistic majoritatea dintre ele, exista însă și dezastre arhitecturale cum ar clădiri de 10-15 etaje înconjurate de case cu maxim 2 etaje. Majoritatea străzilor sunt prăfuite și murdare. Se plimbă mulți căini pe stradă și fecalele lor fac parte din decorul stilistic argentinian din câte se pare. În Palermo  sunt polițiști cam la 2 blocuri distanță, semn că sunt tot felul de nereguli prin orașul ăsta. Polițiștii nu știu engleză, dar în spaniolă sunt binevoitori cu indicații. Polițiștii nu se leagă de trecătorii care trec neregulamentar la colț de stradă. Înțeleg de aici că rolul lor este unul de a impune o ordine vointă în alte sensuri, probabil mai mult politice.

Tot în Palermo Soho am găsit magazine de mărci de lux, semn că locul este unul destul de bun pentru vânzări de acest fel. Am mai găsit printre altele și un magazin Adidas și o cafenea Starbucks. Evident că zonele pietonale din zona respectivă arată exemplar. Străzile în general sunt pline de copaci care de cele mai multe ori au rădăcini masive la vedere lipsite de dalele pietonale care ar trebui să fie în jurul lor.

În Bs. As. aka BA, străzile sunt cu precădere desenate liniar pe hartă, iar ce e pe hartă pare să fie și în realitate. Se creează astfel blocuri de case, sau careuri care se pare că poartă numar la stradă din sută în sută. Evident că numerele pare rămân pe dreapta iar impare pe stânga, cu regula binecunoscută. O regulă de genul

Am încercat să găsim o cartelă SIM pentru Simona odată cu cumpărăturile de mai sus amintite. Fără sorți de izbândă s-a dovedit și posibilitatea de a avea roming cu număr de Orange a mea. Așa că prieteni vă mulțumesc dacă mi-ați trimis urări de bine pe SMS sau alte cele; dar va trebui să reîmprospătez urările și să le trimit pe ardelenește câteva urări de bine celor de la Orange care se pare că nu s-au interesat de tipul de telefon al meu dacă duce rețelele locale!!! Sper să rezolv cumva pe viitor chestia asta cumva…

Cina am zis că o facem tradițional argentiniană la restaurantul de după colț: Estilo Criollo de pe Serrano 1458. Am comandat o Emplanada Estilo Criollo și Mix de Cordero asado y vacio, care a fost un întreg sortiment de costițe de vită, miel și alte cele. Înainte de preparatele de specialitate am fost bucuroși să gustăm din preparatele casei, pe pâine prăjită, cu șuncă și cu alte preparate de pus pe păine. (bunătățile astea au fost extra comanzii noastre). Ceea ce am comandat a fost servit pe un dog mare de bucătărie din care ne-am înfruptat și am păpat alături de cele 7 sosuri oferite spre gustare. Am plătit cu card de debit și am pricepit destul de repede că trebuie să lăsăm un bacșiș pe lângă semnăturile de pe bonul din POS.

În loc să ne culcăm am stat să ne petrecem prima noapte în Bs. As., îngrijorați că nu avem un program clar pe ziua ce va urma. Am reușit să rezolvăm cât decât un program clar abia de dimineață.

A doua zi am preparat un dejun special, la o masă rotundă, după care am hotărât să mergem o parte la Mora Godoy Escuela de Danza, la DNI și mai apoi la Carolina în San Telmo. Am fost nevoiți să luăm un taxi până la Mora Godoy, dar înainte de asta am avut o mică aventură. Două dintre colegee de apartament au hotărât să meargă la Cimitirul Racoleta. Cum restul nu au fost gata la timp, printre care și subsemnatul, au hotărât să nu piardă timpul și să ne dăm întâlnire mai târziu, la 16 la un studio. Când am vrut noi restul, 3 mândri și toți trei să ieșim din apartament nu am mai putut pentru că ușa nu mai voria să se deschidă. După 20-25 de minute de dat telefoane și de vorbit ba cu Simona care era deja prin plimbare prin cimitir deja, și asistenta proprietaresei a promis că vine mâine cu cheia; au fost obligate moral fetele să se întoarcă de la cimitir să ieșim din apartament. Nu ne-am lămurit nici până acum de ce s-a închis/nedeschis ușa după bunul ei plac. UN incident de genul ăsta parcă mai mult unește decât dezbină grupul. Abia aștept să vedem mâine ce o să îii sunem doamnei Marcela… :)

La Mora Gody, am primit lecții de la Veronica și Ariel. Un combo foarte drăguț au predat, de nivel intermediar-avansat.

La DNI, am făcut tot felul de chestii drăguțe de relaxare și ne-au făcut o oră specială de grup. Ora a fost foarte relaxantă, dar pentru mine a fost destul de ciudat pentru că statul în avion pentru mai mult de 14-16 ore nu mi-a facut bine la spate. Vom încerca pe viitor să mergem din nou la DNI. Super ospitalieri și foarte draguți și de treabă!

Am mai făcut ceva cumpărături și ne-am întors spre casă. Ioana a fost ulterior la Studio Mariposita la cursuri. Cum a venit ne-am pregătit și am plecat la milonga la Practica X.

PS: Simona și Vimon s-au ales cu o bancnotă de 100 de pesos falsă, de la un taximetrist! :(

O scurtă mișcare prin împrejurimi

Ne-am cazat și am fost la shoppinguială pentru pentru a cumpăra de mâncare. Am fost împreună cu Vio prin zonă să ne obișnuim cu zona. Zona pare total deosebită fața de ce am întâlnit până acum de la aeroport până unde suntem cazați. Îi mulțumim pentru drumul de la aeroport până la locație lui Gabriel, coleg cu Vio în filiala argentiniană a multinaționalei de IT.

Locația unde suntem plasați pentru următoarea lună pare ok. Destul de modern dichisită, dar tavanul înalt și un mic șopron tip seră îi trădează originile preconcepute din mintea noastră. Aici totul pare să fie un mix interesant de cultură italiană și spaniolă și nu numai.

Toate bune de aici din Buenos Aires. (ora locală 14:48)

Din avion

E ceasul 09:40 (ora României). Sunt încă în transatlanticul de la Alitalia, care merge spre Buenos Aires. Suntem destul de mulți în avion, nu am reușit să îmi dau seama pre bine ce fel de naționalități au colegii mei de călătorie. Par să fie italieni, spanioli, argentinieni și lista nu se mai oprește… Noroc cu logourile de pe pasaport înainte să ne îmbarcăm la Fiumicino, așa am putut să imi fac o imagine cât decât.

Avionul la Fiumicino a întârziat cam 50 de minute. În loc să pornim la 22:00 ora locală am pornit pe undeva pe la 22:54, ceva de genu. Dacă stai să te gândești că eram îmbarcați de la 21:15, eu zic că e ceva. La un moment dat a zis căpitanul că are ok-ul de zbor dar că sunt ceva chestii la pistă pe semne și că așteaptă să se rezolve.

Primul meu zbor peste transatlantic e tare ciudat. E al naibii de lung. Îmi pare rău că nu am net să verific să văd cât deungi pot să fie cursele transatlantice dinspre Europa spre America de Nord, dar pot să bag mâna în foc că durează mai puțin de 14 ore!!!

Imediat după ce am decolat au început să se agite și mai tare stewarzii. Da, am stewarzi și nu stewardeze! :( Totuși o stewardeza am pututu să zăresc la un moment dat venind de undeva de la business class, spre colegii ei de la economy class. Apropo, când am intrat în avion am intrat la business class și mi-am dat seama imediat că sunt acolo: scaune foarte confortabile, distanța între scaune e mare, cotiere din lemn și piele etc. Chestii de genul ăsta parcă nu sunt făcute să îți crească moralul, deloc, știind că locul tău nu e la business class.

La economy îs plasat ditamai în ultimul rând înspre coada avionului. Toaleta e foarte aproape! La un așa drum lung parcă mi-ar fi făcut bine să ma plimb naibii prin avion să apuc să îmi mișc picioarele când mă ridic de pe scaun. Cu întreg avionul coadă la toaltetă nu prea am cum.

Din nou, stewarzii foarte de treabă. Rugasem pe unul dintre ei chiar de dinainte de decolare să mă ajute: reușisem pe ultima jumătate de oră în avionul dinspre Budapesta spre Roma, să mă ia o durere de urechi fantastică. Nu știu ce făcuse pilotul, probabil coborâse de la altitudine într-un timp prea scurt, mă gândesc, dar eu nu reușeam să scap de durere. Era ca și cum îti apasă cineva cu cu un ac bontit la vârf direct pe timpan. M-am bucurat nesperat de mult când am aterizat și durerea parcă s-a mai “limpezit” puțin. Nu reușeam foarte bine să îi aud în tunelul de aterizare, îmi plesneam din degete încet lăngă ureche să văd dacă mai aud ceva. Se auzea dar prost și antifonat oarecum. Așa că un steward când am ajuns pe transatlantic mi-a recomandat anumite lucruri să le fac și cred că mi-a trecut toată chestia. Acuma o să vedem după ce aterizăm dacă și transatlaticul are prostul obicei să coboare la fel de repede de la mare altitudine.

S-a servit la decolare lasagna, salata de fructe, ceva salată cu șunculiță pe deasupra și ceva biscuiți sărați care au mers e minune cu o brânzică de te lingeai pe degete. Cine a vrut a putut servi suc, cafea sau ceai. Am ales nefericit ceaiul. De ce zic nefericit? Pentru că de mult mă întrebasem dacă pe avioanele mari, de mare transport se zgâlțâie la fel de tare ca pe cele mici și ce aveai acu 2 sec în cană nu îl mai ai. Deși cana nu era plină până la supraplin, până să apuc să pun ceva lapte praf în ceai, m-an trezit cu ceai în tavă. Noroc cu tava că altfel… :( Nu mi-a laut mult până să îmi dau seama că dacă țin cana în mână nu mai pierd din amuniția de călătorie. La naiba! Tot pied dar m-ai puțin. După ce am fost nevoit să beau ceaiul dintr-o sorbitură am reușit să rezolv și ce era umezit cu ceai la mine în tavă. Nimic grav, dar e bine de știut. Și ca fapt divers. Da, căpitanul tocmai ne avertizase cu cateva minute înainte să ne punem centurile de siguranță…

Legat de cursă, efectiv. Am pornit cum spuneam mai sus destul de greu din Roma. Știu că fac voiajul cu un Boeing 777-200 și că de la decolare ni s-a transmis punctele cheie pe deasupra cărora urmează să traversăm. Am mers prima dată spre Sardinia și mai apoi spre sud-vest ca și cum am vrea să ocolim puțin pe la est Munții Atlas. Avionul în afară de zgâlțâiturile obișunite, probabil datorate golurilor de aer, s-a prezentat ok. Nimeni nu s-a panicat: înțeleg deci că e ceva obișnuit pe astfel de curse; (ori eu stau la coada avionului și la mine se se simte cel mai tare efectul ăsta :D ). Continui să comentez poteca pe care a lăsat-o avionul ăsta pe displayul din tetiera colegului din față. Prin urmare avionul a mers la peste 10.000 m altitudine, pe desupra Saharei înspre Dakar. Cum am ajuns în relativa apropiere a Dakarului avionul s-a poziționat la 11.853 m altitudine parcă pregătindu-se de o posibilă aterizare forțată în Atlantic. De acum direcția de deplasare e înspre coasta cea mai estică a Braziliei înspre ceva oraș Recife, mai apoi Salvador și de aici nu mai mergem deasupra Atlanticului, ci intrăm pe teritoriu brazilian, înspre Belo Horizonte; Pocos de Caldas și probabil ulterior Montevideo și Buenos Aires. Mai sunt mai puțin de 3 ore până la aterizare, respectiv 2237 km.

Alte date interesante:
- viteza de croazieră 872 km/ora
- temperatura afară -51 grade Celsius.
- vântul bate cu 25 km/ora

Credeam că apuc să scriu articolul ăsta și să mai am timp de o ațipeală, două, trei… lumea mișună deja prin avion, semn de nerăbdare dar și de apropierea de BA. Exclusă ațipeala!

Pe hubloul de la avion se vede unul dintre cele mai frumoase răsărituri de soare ever! Norii zici că sunt dosul unor biscuiți văzuți la microscop, care se întind până în văzduhuri luminate de un soare neîntâlnit de sclipitor!!!

Toate bune.
11:02 (ora României.)

PS: pe monitoare ruleaza UP. (“To the infinity and beyond”)

Către Buenos Aires

Motto: “Ciupește-mă Doamne că nu îmi vine a crede că o fac și pe asta.”

Servus lume,

Scriu din aeroportul Ferihegy, Budapesta și sunt în așteptarea boardingului către avion, spre Roma. (ora 18:32, 16.01.2011) Zic să notez câteva gânduri legate de călătoria în America Latină până își pun ungurii internet moka în aeroport și pot să notez postez direct pe blog… (de ce nu e net moka în aeroport?) Ar trebui să ne facem noi aeroport mai mișto, la Cluj și să le arătăm cum se face treaba cu internetul!

Nu îmi aduc aminte să fii așteptat vreodată un avion cu mai mult interes decât acum. Îs de 4-5 ore în aeroport și parcă fac “rugăciuni” apucându-mă de citit așa cum nu am făcut-o când eram acasă; poate-poate nu îmi mai stă mintea la zborul de 2 ore către Roma și mai apoi de 14 ore către Buenos Aires.

M-a zăpăcit din nou fusul orar ca în vremurile bune. Nimic grav!

Limba româna se vorbește pe aici in aeroport la fel de des ca engleza sau italiana. Frumos  aeroport au ungurii!

Primisem ceva link cu milongile săptămânale, în Buenos Aires, de la Sorina. Mersi! Să ajungem cu bine acolo și sper să pot să dau cât mai mute detalii ce și cum. Oana mersi de mesaj! Vio? Sper că măcar tu ești în avion la ora asta spre BA.

Înainte să închei; vreau să menționez că motto-ul rămâne valabil și pentru articolele următoarele.

Spor în toate!

Bloginterviu cu Dragoş Balea

24 ianuarie 2010, 17:12, Aro Palace, Braşov, salon fumatori

a III-a zi la Festivalul National de Salsa de la Braşov

Horia Pop: Care este numele tău complet?

Dragoş Balea: Numele meu complet este Dragoş Balea Ioan.

Horia Pop: Data şi locul naşterii?

Dragoş Balea: În Bucureşti, 6 septembrie 1978.

Horia Pop: La ce şcoală de salsa eşti instructor, pentru cei care nu ştiu?

Dragoş Balea: Sunt instructor la şcoala Salsa Galaxy, din Bucureşti…

Horia Pop: Şcoala fondată de tine…

Dragoş Balea: De mine şi de colegii mei, Raluca, Dana, la început… Dar acuma suntem mai mulţi… E şi Alexandra şi Romy… E un alt sistem de şcoală! Există un anumit management format din 6 oameni. Ne consideram noi fondatorii şcolii. Nu cei care am început, ci cei care sunt în acest moment, să zicem, consiliul de administratie, pentru că suntem noi 6 şi mai avem încă 12 profi.

Horia Pop: Când este ziua de naştere a şcolii Salsa Galaxy?

Dragoş Balea: E discutabilă. E destul de greu de spus, dar… Sărbătorim pe 13 martie (a.c.). Peste 2 luni, sărbătorim 7 ani!

Horia Pop: Foarte fain!

Dragoş Balea: Undeva în februarie-martie, aşa… cu 5 elevi am început!

Horia Pop: Când ai avut primul contact cu lumea salsei? Cu cine? Unde?

Dragoş Balea: Undeva în 1996… Primul contact real cu lumea salsa, l-am avut undeva pe la 15-16 ani, când eram într-o perioadă de… să zicem, house, Prodigy, portocaliu îmbrăcat, jungle, aveam foarte mulţi bani şi am mers în salsa, unde am închiriat o masă şi m-am dat în stambă, ce şmecher sunt eu cu whisky… Apoi m-am reîntors în salsa după… 6 ani, pe la vreo 20-21 ani, când eu fiind un globetrotter al cluburilor şi fiind şi organizator de mic, de pe la 14 ani, fiind organizator de evenimente şi de baluri şi de diverse… din cauza mamei mele care era organizatoare de baluri de boboci, e profesoară… şi am învăţat multe… Am ajuns în salsa şi am descoperit că era singurul club în care în sfârşit dansa un bărbat cu o femeie, în cuplu, ei doi… Nu… noi toţi, cu ele toate şi cam atâta; cum se întâmpla în multe cluburi… şi cu berile aferente în mână şi whisky, cola, jack daniel’s amestecat cu red bull. Ştiţi despre ce vorbim! Nu am nimic cu ei, dar dupa parerea mea aceea nu este o distracţie… Este “a pierde vremea” o noapte întreagă!

Horia Pop: Şi primul contact efectiv cu salsa, curs, cross body lead, instructor…?

Dragoş Balea: Am fost elevul lui Wilmark 2 săptămâni. Şi dupa aceea am rămas prins prin salsa. Am descoperit-o pe Raluca, întâmplător stăteam în acceaşi zonă şi… Eu având şi atunci un anumit venit financiar destul de mare, lucrând în IT, mergeam la petreceri tot timpul împreună şi ea mi-a arătat cât decât, un cross body… Nu aveam eu curaj să dansez salsa cu ea. Dansam mai mult merengue, la început. Dar undeva prin 2001, ceva de genul ăsta, în 2002 (uşor surprins), a apărut cel ce se numeşte Michael, pe care eu îl consider primul meu profesor de salsa; cu care am colaborat destul timp şi cu care am avut o relaţie foarte bună. Din păcate, uneori relaţiile nu merg atât de bine în viaţă… Şi ne-am despărţit, ne-am certat. Acuma nu se poate spune că suntem în relaţii cordiale… Dar poate, cu timpul vom reuşi să vorbim, să colaborăm… Eu am tot respectul pentru el!Uneori imi e dor de el! Apoi, am fost la primul meu congres din afara ţării, în Regensburg, în Germania, organizat de Betty de la Timişoara, Betty de la Salsa Licious, Timişoara, care pe atunci trăia în Germania. Unde, primul meu contact efectiv cu un profesor la nivel mondial a fost, întâmplător, Pedro Gomez (n.b. Pedro a fost invitatul special al festivalului de la Braşov), undeva pe un scaun, la repetiţia formaţiei Wayne Gorbea cu Salsa Picante. Au fost primele mele doua şocuri, de a vorbi cu un “monstru” de atunci, un nume cu care nu credeam că se poate vorbi cu: Pedro Gomez! Şi să văd şi repetiţiile de la Wayne Gorbea în acelaşi timp… A fost un şoc pentru mine! Primul meu congres de salsa în afara ţării a fost un şoc, pentru că eu eram deja foarte arogant în România. Şi eram un avansat… şi deja predam de foarte mult timp. Eu predam după primele 2 luni de salsa. Am predat imediat… aiurea… Predam pe sistemul… Făceam basic şi mă uitam în spate: “Bă, ăştia chiar fac basic, duc piciorul. Nu se poate!”. Nu ştiam nimic! Nu număram, eu făceam figurile şi Raluca îmi număra la ureche: one, two, three, five, six, seven… şi eu predam încontinuare. Mi-e puţin ruşine de vremurile alea. Am fost un idiot! (pune accent pe ultimul cuvânt). Eram arogant şi mă consideram mare dansator. Când am ajuns în Germania şi am văzut ce înseamnă dansator, am avut un şoc… psihic! M-am întors în România şi am spus: „De azi încolo… o luăm de la capăt: basic!” (râde) Am început să construim o şcoală. Am început să studiem mai multe lucruri; şi din cultura noastră; eu totuşi sunt absolvent de drept, lucrez şi în IT, am început să lucrăm un pic la pedagogie, la sistem, la program, la sisteme de plată, la partea socială a cursurilor şi a party-urilor: pentru că oamenii vin, la început, în principal, la partea socială şi mai apoi să înveţe salsa. E adevărat că azi în 2010, s-au mai schimbat puţin lucrurile, dar atunci veneau pentru a cunoaşte pe cineva şi mai apoi descopereau salsa. Ideea este că nu trebuie să îi bagi pe gât unui om acest dans. Trebuie să îl faci să îi placă şi să îl faci să înţeleagă, că orice om poate să danseze salsa. Oricine, indiferent cât de înalt sau slab e! Nu are “ureche muzicală”? Nu are nu ştiu ce?… Poate vorbim mai încolo, despre “urechi muzicale”… (uşor ironic). E o discuţie mai lungă…

Horia Pop: Cum ai ajuns Dragoş, dependent de salsa? Cum ne dăm seama cât de dependenţi suntem de salsa? Dacă există vreo scară a dependenţei în salsa, tu unde te situezi?

Dragoş Balea: Cum am ajuns dependent? Foarte simplu! Dansează tu o noapte întreagă cu… 30-40 de femei şi mai discutăm! (zâmbeşte)  Şi muzica şi comportamentul oamenilor… şi oamenii beau, dar nu se îmbată… şi râd… şi glumele… şi poţi să inviţi o domnişoară la dans chiar dacă e prietenul ei lângă ea şi o ţine de mână şi el nu se uită urât. Nu începe scandalul, cum se întâmplă în alte locuri. Este efectiv locul unde mai găseşti ceea ce căutăm de foarte mult timp şi în special în Bucureşti, vorbesc foarte mult despre Bucureşti pentru că eu acolo trăiesc. Uneori am senzaţia în salsa, de perioada la care visăm cu toţii, perioada interbelică a României: exista o conduită, o civilizaţie, cât decât, măcar de suprafaţă, de complezenţă. Acum nu mai există! Şi în salsa găseşti aceste elemente, de civilizaţie, de bun simţ. De a spune buna dimineaţa, de a râde, de a avea grijă de o femeie, de avea grija de un bărbat. A râde, a te comporta normal, a-ţi cere scuze când faci o tâmpenie. A avea un limbaj, care nu este, să zicem, un limbaj cu foarte multe cuvinte triviale, în mod agresiv. Oricine foloseşte cuvinte triviale şi e normal… dar nu în modul încât să mă doară urechea. Deci este o comunitate în care poţi să întâlneşti şi întâlneşti… un nivel destul de ridicat al oamenilor… Cel puţin 75-85% din oameni sunt cu cel puţin o facultate terminată, iar restul, sunt studenţi. Foarte puţini oameni, să zicem, care au terminat liceul şi care sunt din zone mai… eu le mai zic low-class, dar nu termenul american, pentru că nu sunt de acord; dar care au avut acces la educaţie mai puţin. Nu, salsa este pentru oameni care sunt deschişi la minte, care ştiu ce înseamnă cultură, istorie, geografie (râde); cărora le place să calătorească, să vadă, să cunoască, să întâlnească oameni. Şi este şi o comunitate în care sunt acceptaţi oamenii, de diverse feluri. Sunt oameni cu handicapuri; cu handicapuri de comportament şi sunt acceptaţi aşa cum sunt. Unii mai graşi, unii mai slabi, unii mai subţiri…

Horia Pop: Şi totuşi unii dintre ei reuşesc să fie uşor dependenţi de salsa. Dragoş Balea instructorul, cât de dependent este? Pe o scară de la 1 la 10, ce notă i-ai da dependentului Dragoş Balea?

Dragoş Balea: Pe o scara? Eu sunt dependent total! Probabil eu nu mă voi lăsa niciodată. Într-o formă sau alta mă voi retrage, la un moment dat, e normal, din predat sau din dansat. Dar targetul pentru mine este foarte simplu: mă voi retrage într-un club micuţ de 200-300 mp, să aibă membri de salsa, să se cânte salsa, să se danseze salsa…

Horia Pop: Ajungem şi acolo. Am o întrebare specială, doar pentru asta. Ce reprezintă salsa pentru tine: o afacere, o afacere care a devenit o pasiune, o pasiune sau o pasiune devenită afacere?

Dragoş Balea: Este o pasiune care… a fost hobby. Este!… Nu are cum să mai fie numai hobby atâta timp cât sunt chirii de plătit, salarii de plătit, multe… Vorbim de sume mari de bani… multe salarii… Acum este şi o afacere. Dar nu în sensul… nu văd ca o afacere biznis, ci ca pe o afacere care merge… şi ca să meargă… ca să ne bucurăm de această pasiune, trebuie uneori să o privim şi ca o afacere.

Horia Pop: Se poate trăi doar din salsa în România? E o veche întrebare între instructori, pe care am auzit-o şi eu.

Dragoş Balea: Mda! Se poate trăi din salsa. Cunosc în România… (priveşte lung şi răspunde scurt!) doi oameni!

Horia Pop: Nu e mult.

Dragoş Balea: Nu! Se poate trăi din salsa… nu numai dacă ai cursuri, trebuie să ai multe  lucruri… şi petreceri şi mai multe conexiuni şi mai multe… şi de la un anumit venit încolo… Din cei care visează “să trăiască” din salsa trebuie să înţeleagă că, cei doi pe care îi cunosc… unul este în lumea salsa de vreo 9 ani, sau chiar mai mult… celălalt de vreo 8 ani. Cred că am răspuns!

Horia Pop: Ce modele sau oameni te-au inspirat din viaţa ta sau din lumea salsei şi îi consideri buni de urmat şi pentru restul?

Dragoş Balea: În lumea salsei sunt doua modele… nu neapărat buni de urmat. Îmi place unde au ajuns şi ce fac. Unul dintre ele este Pedro Gomez. Care, Pedro Gomez, totuşi la vârsta pe care o are… are o viaţă… o casă… călătoreşte cînd doreşte… îşi alege… Are o şcoală foarte mare. Este respectat. Este iubit. Este extraordinar de modest. O să-l vedeţi întotdeauna în blugi şi într-un sacou. Urăşte să fie prezentat pe scenă. Urăşte să fie băgat în faţă, să i se strige numele tot timpul. Este efectiv retras. El fiind cel care a introdus dansul pe linie, în Europa, acum 26 de ani. El este primul care ar fi adus salsa on clave. Primul care a adus. Înainte a fost cuban salsa. În Europa era deja, cu cubanezii. El este de origine portoricană-cubaneză. Şi el e primul care a adus salsa on clave în Düsseldorf, primul care a adus dansul pe linie. A nu se înţelege, că el este inventatorul stilului de dans salsa L.A.. Nu, sunt lucruri diferite. A nu se înţelege asta. Dar, a se înţelege că eu îl consider un model de urmat prin prisma modestiei pe care o are, el este un model de urmat, a nivelului ridicat de inteligenţă. Pedro Gomez vorbeşte în mod curent 6 limbi străine… şi nu e o glumă! (râde) Este rar un asemenea om. Un om care… la un moment dat mi-a fost greu şi l-am sunat la 2 noaptea… “Mâine la ora şase sunt în Roma. Poţi să mă iei de la aeroport?” E totuşi un om în toată firea care are o familie, are o viaţă, are o şcoală. Nu are timp de un nebun care vine de la Bucureşti şi are treabă… şi să răspundă la doua noaptea la telefon. (autoironic)

Horia Pop: Mai spuneai de încă cineva… în afară de Pedro Gomez…

Dragoş Balea: Am un foarte mare respect faţă de încă doua persoane. Susana Montero. Pentru că are o vârstă, pentru că are o pregătire în faţă, pentru că întotdeauna zâmbeşte, vorbeşte cu toată lumea şi în mod real nu este falsă, pentru că oricând îi ceri un sfat ţi-l dă. Şi pentru că a reuşit, printre puţinele din lume să îşi formeze şi o familie, cu un bărbat care nu este din lumea salsa, şi a reuşit să-şi echilibreze viaţa, cu salsa şi cu viaţa de familie. Un alt om pentru care am o apreciere foarte mare este Edie the Salsa Freak. Care a început salsa foarte târziu, la 30 de ani, o tipă supraponderală, programatoare IT şi a ajuns în 14 ani de zile să fie considerată de către profesorii moderni, ca fiind cea mai bună profesoară de salsa din lume, la nivel de profesorat, de a preda. Ea a inventat sisteme, denumiri, diverse… Care la fel, este de o modestie rară! (accentuează ultimul cuvânt) Rar întâlnită! Nu v-o imaginaţi pe Edie the Salsa Freak, dormind pe beton, în benzinărie, în România; sau pe Edie the Salsa Freak mâncând pâine cu usturoi şi cu ceapă, de pe un ziar… Nu are nicio problemă.(surprins) Şi, sunt oameni cărora nu poţi decât să le scoţi pălăria. Şi modeşti şi prieteni şi fară: „noi am dres, noi am făcut, noi suntem cei mai buni; şi restul, de care ne lovim cu toţii”.

Horia Pop: Ziceam de Braşov, că am trecut printr-o criză financiară. Nu e uşor să se realizeze un festival. La Braşov, ediţia aceasta, a ieşit destul de bine, chiar foarte frumos, în unele privinţe chiar extraordinar! Cum crezi tu că o să fie la anul? Cum te aştepţi să fie?

Dragoş Balea: O să fie o nebunie! (sec) La anul o să fie un congres şi nu un festival. Congres înseamnă un minim de 3 săli de workshopuri, un minim de 6 workshopuri pe zi, vor fi minim 3 party-uri, inclusiv Duminică. Probabil că în curând o să apară şi show-urile de joi, pe la jumătatea anului 2011 o să apară şi show-urile de joi. Vor fi atât de multe show-uri încât nu o să poţi să le faci. Va fi mult mai greu de organizat. Va fi mult mai multă lume. Eu mă aştept ca la anul, la Braşov, după calculele mele şi previziunile mele şi ce se întâmplă în România, la numărul de şcoli şi la cererea care este pentru salsa… Mă aştept ca la Braşov la anul, să fie undeva la… nu vreau să exagerez, dar nu m-aş mira să vină 2.500 de oameni.

Horia Pop: Extraordinar. Ar fi fabulos! O creştere foarte mare.

Dragoş Balea: Cum spuneam… 2.500 de oameni care vin special pentru asta. Nu este o cifră foarte mare. În acelaşi timp pot să spun că Braşovul are avantajul de a fi în mijlocul ţării, şi vin mulţi din ţară… Dar în ideea posibilităţii care se discută, de a organiza un congres la Bucureşti, în adevăratul sens al cuvântului… mă aştept la 3.000-4.000; la ora actuală. Pentru că la Bucureşti vor veni cei de afară. Cei din străinătate care au auzit, că în România este cu totul altfel, şi deja ar putea fi interesant; plus că, la Bucureşti există mulţi… să zicem… Eu denumesc salseros cei care au ajuns dependenţi de salsa, dar şi cei care nu au ajuns încă dependenţi, dansează, mai vin… cu prieteni ai prietenilor… le place… Şi atunci te poţi aştepta la party-uri monstruoase, efectiv monstruoase. A se înţelege pentru comunitatea de organizatori de evenimente că e vorba despre 3.000 de persoane care dansează, se mişcă. Doi oameni în salsa acoperă 4mp. Doi oameni în alte evenimente acoperă 1mp. Discutăm de spaţii foarte mari, discutăm de aerisiri speciale, de consum special, de garderobă specială, de condiţii speciale ale acestor petreceri. Discutăm de pază într-un alt mod, de spaţii de ieşire/intrare în alt mod, discutăm de marketing în alt mod, chiar şi de servirea băuturilor în mod special şi al mâncărurilor… totul este diferit, în alt regim.

Horia Pop: Eşti probabil persoana cea mai potrivită să răspunzi la întrebarea următoare… Câte persoane din România crezi tu că efectiv practică salsa în timpul lor liber, merg la cursuri, dansează, chiar dacă nu merg la festivaluri… Şi poate ne detaliezi şi câte şcoli ştii tu… Câte persoane predau…

Dragoş Balea: În acest moment, după ultimele calcule, sunt undeva la 2.400-2.500 de cursanţi, care au plătit cursurile în luna ianuarie 2010!(exact şi precis) Deci 2.400-2.500 pe tot teritoriul ţării. Număr de şcoli… sunt în jur de… 50 de şcoli! Mai mari s-au mai mici. Este destul de greu de definit ce înseamnă o şcoală şi cum poţi să defineşti o şcoală. Dacă are 10 elevi sau 130 de elevi? Care e şcoală, care nu e şcoală? E discutabil, dar pot să vă spun că există şcoli care au 8 elevi şi există şcoli care au depăşit cifra de 300-350; chiar ştiu de 400, cursanţi plătitori în ianuarie 2010.

Horia Pop: Cam la câte congrese, festivaluri internaţionale ai fost până acum? Nu vreau să te lauzi, dar ar fi chiar potrivit să ne spui o cifră estimativă. Şi trec la următoarea întrebare… Care a fost cel mai frumos eveniment de salsa la care ai luat parte? Mă gîndesc chiar la un festival…

Dragoş Balea: Cred că am fost la vreo… nu ştiu… 70-60, de congrese internaţionale, incluzând şi evenimentele mai mici, nu neapărat congrese. Eu prefer evenimentele mai mici, pentru că apuc să vorbesc cu oamenii, apuc să vă cunosc mai mult… E cel mai bine! Nu îmi plac evenimentele, care depăşesc 3.000-4.000 de persoane. Încât nu apuc să comunic cu fiecare şi mă simt aiurea, mai ales în străinătate, unde nu mai apuci să te mai vezi peste 2 săptămâni sau sa te auzi la telefon. Cel mai frumos eveniment de salsa? Greu de spus! Foarte greu de spus! Probabil Regensburg, primul meu congres, va rămâne aici… în sufletul meu! Mai sunt câteva, dar… Mai este Praga, care este diferit ca atmosferă. Mai este Sofia. La Sofia am fost de la prima ediţie, până la a V-a ediţie, care a fost anul trecut. Am fost de fiecare dată la Sofia şi la toate evenimentele din Sofia şi din Bulgaria. Şi Sofia este un eveniment la care îmi face foarte mare plăcere să merg. Dar atmosfera unui eveniment frumos nu îl face organizarea… Asta trebuie înţeles foarte bine. Îl fac oamenii! Dacă oamenii se simt foarte bine, se distrează… atunci e frumos, indiferent de condiţii! Am văzut congrese în  hangare, am văzut congrese în hotele de 5 stele…. şi în hangar se distrau mai bine decît în hotel de 5 stele. Dar am văzut şi congrese în hotele de 5 stele petrecere, cu atmosferă… (râde), în hotel se dansa pe coridor… A fost mai mişto afterparty-ul din hotel, de pe coridor pe covor persan, fară… sau în cameră. Îmi e greu să spun care a fost cel mai frumos. De la fiecare am avut ceva de învăţat, ceva care mi-a plăcut…

Horia Pop: Unde s-a ţinut cel mai bun concert la care ai luat parte şi cine a concertat?

Dragoş Balea: Nu am fost la prea multe concerte. Surprinzător pentru mulţi. (râde) Concertele pentru mine sunt un moment în care nu dansez. Nu, nu dansez! Mă aşez pe scaun şi efectiv ascult muzică live. E poate şi din cauză că eu am ascultat foarte multă muzică live, jazz. Şi atunci ascult… Mă uit la ei, cum împărtăşesc iubirea lor faţă de salsa, cum trăiesc acest moment! Eu nu o să am niciodată şansa să cânt sau să creez ceva în muzică, din cauza unor elemente tehnice, poate o să discutăm mai încolo. Şi acuma trupa El son pe care o avem noi aici în România, şi care s-a deschis de curând. E în formare şi se va lansa… s-a lansat oficial, dar… ceva serios va fi probabil undeva în septembrie… E formată în mare majoritate de elevi şi profesori ai şcolii Salsa Galaxy, marea majoritate… Sunt doi care…. O singură persoană care nu este de la noi şi este de la Mania Latina, din Bucureşti. Care sunt prieteni de ai noştri, nici o problemă. Efectiv mă bucur când îi văd cum cântă, cum repetă, cum se bucură de ceea ce fac, de ceea ce crează. Cel mai frumos concert totuşi rămâne Wayne Gorbea, care a fost primul concert live.  Am văzut atunci ce înseamnă 2000 de oameni dansând în acelaşi timp. Regret că nu am ajuns la Marc Anthony, la Atena., din considerente tehnice, legate de familia mea, părinţii mei, în sfârşit… Voi ajunge la Marc Anthony… O să anunţ când mă voi duce, când revine în Europa şi când o să fie nişte preţuri mult mai civilizate… ceva de genul 50 euro biletul. O să anunţ pentru cine vrea să meargă cu mine. Am văzut foarte multe concerte pe DVD-uri. Dar nu e acelaşi sentiment.

Horia Pop: Mdah, live e altceva!

Dragoş Balea: Live e cu totul altceva…

Horia Pop: Unde consideri tu că se îndreaptă fenomenul salsa în lume?

Dragoş Balea: În lume se îndreaptă spre o combinaţie… Salsa devine influenţată de alte genuri… dans contemporan, să danseze dansatori profesionişti… Eu consider un dansator profesionist, cu adevărat profesionist, cel care îşi câştigă financiar existenţa din dans, dar eu consider că totuşi, este cel care face dans de la 3 ani, 4 ani, are o anumită educaţie… licee de coregrafie, mai multe, alte dansuri… Acum se îndreaptă spre o combinaţie cu alte stiluri: hip-hop, dans contemporan, flamenco, tango, tango care se ridică foarte tare… E o evoluţie normală. Vor exista probabil în 5-10 ani anumite insule, nu insuliţe, zone geografice sau de evenimente, care vor rămâne pe ceea ce unii numesc salsa old school, care este salsa pură, nu cu influenţe. Şi eu personal mă îndrept spre acelaşi lucru, spre salsa old school. A dansa cu femeia, mai calm, mai puţină agitaţie… Creşti în vârstă, în evoluţie… Dar şi eu probabil voi deveni old school curând; deja simt că sunt un pic old school.

Horia Pop: Cum vezi lumea salsei din România, să zicem, peste 5 ani?

Dragoş Balea: În 5 ani… 5 ani!

Horia Pop: 2015.

Dragoş Balea: Întotdeauna se vorbeşte de aceşti 5 ani! În 5 ani în România lumea salsei va fi foarte sigură… Va fi peste tot! (lapidar) Va dispărea muzica care este acuma peste tot. În 5 ani muzica salsa în România, va fi peste tot. Va avea chiar şi influenţe normale: balcanice, latino-balcanice pe care le avem. Dar va fi peste tot. Eu aproximez în 5 ani în jur de 30-40 de cluburi, de discoteci de salsa în România. Şi un minim de 2-3 milioane de dansatori… minim! Românul vrea să se distreze, să se simtă bine. Să danseze cu o femeie, cu un bărbat… Este destul de reticent, chiar în mod agresiv uneori… nici drogurile nu sunt acceptate în România, cam deloc; va proteja acest fenomen. Va creşte exponenţial, pentru că e vorba de civilizaţie şi lumea asta caută… Caută bun simţ, egalitate, într-o lume în care totul este greu de pătruns în ziua de zi cu zi. Ceea ce vreau să transmit prin acest interviu şi să fie clar pentru toată lumea: cei care se apucă acum de salsa, sunteţi la început, bucuraţi-vă de ceea ce aveţi, va fi şi mai frumos, şi mai mult. Iar cei care acum predau sau au şcoli, credeţi-mă, va fi mult mai bine, doar dacă veţi respecta ceea ce faceţi, veţi iubi ceea ce faceţi… Va fi mult mai bine pentru toată lumea şi mă refer şi la părţile sufleteşti, intelectuale, financiare. Dar câţiva ani trebuie tras! S-au schimbat multe lucruri. Acum 5 ani… dacă erau 200 de oameni în România care ştiau cumva diferenţa dintre on1 sau on2; on clave! (râde). Dacă erau undeva la 200 de salseros. Acuma suntem 2.000-3.000. În 5 ani, de 10 ori. Şi în următorii 5 ani, minim 2 milioane.

Horia Pop: Ce fel de muzică asculţi în timpul liber în afară de salsa?

Dragoş Balea: În mod normal nu ascult muzică! Pentru că în mod normal predau minim 3 ore pe zi. Mai am şi petreceri… Merg în fiecare seară la discotecă, aproape. La mine în casă este foarte multă linişte! Dar, prefer să ascult muzică veche! Vorbim de ani 60, 70 B.B. King, blues, întâmplător tot despre cuplu, spre dans, spre dragoste, tristeţe… tot spre feeling.

Horia Pop: Ce nerealizări are Dragoş Balea cu Salsa Galaxy şi ce vrea să pună în practică cel mai repede? Ce încă nu ai reuşit să faci şi urmează…

Dragoş Balea: Nu am reuşit să fac ediţia a II-a şi a III-a, a congresului Salsa Galaxy. Nu s-a reuşit financiar şi din multe motive. Şi îmi cer scuze pentru cei care aşteaptă de ceva timp, de 2 ani de zile acest congres. Pe plan personal, am oprit călătoriile mele în afara ţării şi doresc să fac cât mai multe workshop-uri în ţară.Nu mai vreau să predau celor din afara ţării. Doresc să călătoresc şi să predau în ţara mea. Sunt un naţionalist destul de agresiv. Orice şcoală ce doreşte să colaboreze cu mine şi cu scoala Salsa Galaxy poate să mă contacteze. Ce am realizat? Că pot să intru oriunde în România, eu personal, şi înafară, cu oricâte greşeli am facut şi am greşit faţă de foarte multă lume: am jignit multe persoane, mai ales anul trecut undeva în august; am avut o perioadă foarte nasoală; că pot să intru cu capul sus. Pot să stau la scenă sau la balcon, să mă uit şi să văd cum s-au schimbat oamenii, din punct de vedere al comportamentului, cum s-au maturizat. Acum vin cu copii, cu soţii şi vin în continuare… şi trimit elevi în continuare la noi la şcoală… mă bucură… şi la alte şcoli de salsa, oamenii se bucură. Şi ştiu cum era. Ştiu de unde am plecat. Am predat pe beton. Efectiv beton pe jos! Ciment! E greu de explicat… cu nişte vopsea roşie. Acolo se şi dansa, aia era discotecă… Şi acum s-a ajuns la: închiriem/cumpărăm parchet, grinzi speciale… Şi acum te poţi bucura de acest fenomen. Atunci era groaznic. Ştiu de unde s-a plecat şi unde s-a ajuns. Salsa Galaxy mai are multe proiecte, se va dezvolta… Targetul meu cu această şcoală este ca cei care sunt alături de mine… în special echipa de cei 6 şi cei 12 profesori şi ceilalţi care sunt din administrare, din tehnic, aş vrea să se bucure de acest lucru, de această şcoală. De acest fenomen. Şi de ce nu, la rândul lor, să îşi deschidă propriile lor şcoli… nu este nici o problemă. Pot să rămână să dezvoltăm, dar asta nu înseamnă că i-am închiriat pe viaţă. (râde) Nu vor rămâne elevi sau profesori pe viaţă. Este o aberaţie! Dar mi-ar plăcea să aibă un loc al lor toată viaţa lor. Chiar dacă pleacă, se căsătoresc, emigrează, să aibă un loc al lor… Dacă se vor întoarce au un loc al lor acolo, acasă.

Horia Pop: Trebuie să menţionez că tocmai am reuşit să te prind, imediat după o oră de Salsa Stand Up Comedy, care a fost foarte drăguţă, mult umor din partea ta, eşti un tip cu mult umor. Spune-mi una dintre cele mai interesante amintiri, cele mai amuzante pe care le-ai avut făcând parte din lumea asta a salsei, de la cursuri… din România…

Dragoş Balea: E greu să-mi aduc acuma aminte repede, dar: bachata în benzinării, la casetofonul la maşină; rueda şi salsa în salina de la Praid, cu cei de la Braşov; salsa pe holuri, atenţie pe holuri, în scaunele dintr-un avion. Spin class cu Edie the Salsa Freak în aeroport la 5 dimineaţa, pe Otopeni şi bodyguarzii nu ştiau ce să facă cu noi, să ne dea afară, să nu ne dea afară? Practic nu deranjam pe nimeni, efectiv stăteam şi ne învârteam, făceam spinuri. 14 oameni faceau şi Edie preda în engleză, la 5 dimineaţa pe Otopeni, cu Edie în drum spre America. Ştiţi foarte bine regulile… Se dansa pe o terasă deschisă non-stop la mare, în care sunt oameni care nu au ajuns în hotel 3 zile, 2 nopţi, în camerele lor, în hotel. Hotelul fiind la 20-25 de metri de ei. Salsa pe plajă, să ai şezlonguri… o întreagă comunitate salsa luand cu şezlonguri cu tot şi intrând în apă. Acele poze pe facebook, şi la noi pe site… acel „lanţ”, 80-100 de oameni ţinându-se de mână şi intrând deodată toţi în apă… acea bucurie… Acel concert la Mamaia, 140 de bucureşteni care au venit special doar pentru 1 concert până la Mamaia. Acele excursii la munte, Braşovul. Mima de la etajul 3, la 10 dimineţa. “Adevăr şi provocare” la 6 dimineaţa… Am interzis jocul ăsta! La Hotel Capitol Braşov, reacţia angajaţilor “ce curate sunt camerele ăstea!” (amuzant), iar în holuri sunt toate plăsuţele aranjate, tot, au strâns tot, nu mai e nimeni, doar fum… atât.  Hoteluri întregi curate! Camerele anumitor oameni care sunt performers sau avansaţi, s-au obişnuit atât de mult cu hotelurile încât, “Doamne, ce a trecut pe aici?! Taifunul?” Camerele celor două femei care sunt bune prietene şi se cunosc, stau în aceeaşi cameră, intră, desfac ambele bagaje, depun hainele pe pat, discută cu se îmbracă… intră barbaţii în cameră… Era un maldăr de haine de ar fi putut să îmbrace 2 femei timp de 2 săptămâni, dar ele au venit pentru 2 zile. (zâmbeşte) Reacţia şoferilor de autocar când au văzut salseros plecând 3 nopţi, în Sofia la congres şi i-au văzut pe toţi cu trolere… Şi întrebând şoferii de autocar „Câte zile staţi în Sofia?, contractul e pe 3 zile, nu?”, “Da, 3 zile!”, “Dar astea îs bagaje de o persoană normală care merege 10 zile în concediu la mare!”. Ei aveau pentru 3 zile! Ăăă, numărul de pantofi pe care şi-i ia un salseros: 7, 8, 9,… Ăăă,  Gabriela, o bună prietenă de a mea, Alina, o bună prietenă de a mea… „Femeile nebune”! Sorry că vă spun aşa… dar au 46, 56 de perechi de pantofi de dans… (speechless) E o pasiune! (privire hipnotică) Ăăă, portbagajele maşinilor unor dansatori, care au în maşină indiferent de oră, din zi, din noapte, cel puţin 2-3 perechi de pantofi, cel puţin 2-3 cămăşi sau tricouri… plus o gentuţă, de spălat, alea alea, că nu se ştie dacă ajunge în salsa, dacă ajunge acasă; mai are 1 job, 2 joburi, 3 joburi… Salseros care dansează extraordinar, care mai au încă 5 joburi, care şi predau… şi când merg la job părinţii îi întreabă “La care din ele?” (misterios) Sunt oameni care au 5 joburi, şi mai au şi prietenă, nu mai ştiu la care dintre ele merg… Ăăă, întrebările stupide, de genu… poate şi din cauza oboselii… diverse… Cazare într-un hotel nou în Sofia, de pe telefonul mobil pe telefon mobil, deci nu în cameră prin reţeaua telefonică a hotelului, „Dragoş ai idee unde e un magazin nonstop să îmi iau ţigări?” De unde să ştiu eu non-stopurile din Sofia… (ironic) Întrebări de genul „Camera 208, e la 2 sau la 8?”… Întrebări de genul, acum la Braşov „Unde e etajul 5?” S-a răspuns: „Între 4 şi 6!” Lucrurile oamenilor uitate, pierdute, foarte lejer, relaxat: cameră de luat vederi, telefoane mobile… îşi aduc aminte peste o zi, peste 3 zile… Oameni care se bucură şi pentru ei e mai important ceea ce simţ mai mult decât ceea ce au… Dansatul oriunde!!! Deci am văzut, în Piaţa Sfatului, Piaţa Unirii, metrou, show-uri în metrou, am făcut show-uri în metrou, acum 4 ani… Reacţia unui proprietar de club care a fost întrebat de către poliţie ce se întâmplă acolo la salsa şi proprietarul a zis „Nu ştiu, e ceva aşa… se ţin de mână… e ciudat!” (râde) Oameni care au dansat pe zăpadă, în frig, rueda în apă, bachata în apă, salsa, piruete în apă… petrecere la piscină, petrecere la patinoar… petrecerea de ieri de la patinoar… multe amintiri, sunt multe amintiri… umpli o viaţă. Deja am umplut o viaţă de om cu ele…

Horia Pop: Şi totuşi pentru Dragoş Balea, omul, ce înseamnă salsa într-un cuvânt?

Dragoş Balea: …Viaţă! A trăi!

Horia Pop: Mersi tare mult Dragoş!

Dragoş Balea: Cu plăcere! Oricand!

Dragoş Balea şi Alexandra Ilie, Salsa Galaxy, se vor afla în Cluj-Napoca, în ultimul weekend din Februarie, pentru 3 ore de workshopuri, alături de alţi instructori.

O şansă

Am plecat la mine la maşină. Abia aşteptam să mă duc acasa dupa o zi lungă la muncă. Eram la costum, elegant şi bine dispus. Trec bulevardul şi mă urcă în maşină. Din dreapta aud pe cineva că bate în parbriz. Mă uit să văd cine era. Un tip la vreo 40 şi ceva de ani cu părul brun şi cu mustaţa afumată vroia să ştie daca sunt din Cluj. Îi răspund şi încer să înţeleg ce se întâmplă. Îmi răspunde că acum 4 ore a venit în Cluj cu maşina de servici să facă o livrare, că i s-a stricat maşina, ca a căutat o ruda pe care o ştia în Cluj să o ajute, ca nu a dat de ea, ca nu are bani, daca pot să îl ajut… S-o lăsat greu înţeles ce vrea: bani pentru maxi-taxi. Insistă că nu îl cunosc că nu ne cunoaştem şi daca îl pot ajuta. Mă uit prelung la el. Mă fâţâi în maşină să mă caut de bani. Ştiam că nu am la mine şi mă vedeam la bancomat să îmi scot bani de pe card. Omul spune că are nevoie de 90.000 de lei vechi. Mă cotrobăi prin haine şi cu uimire găsesc 10 lei. Omu’ avea nevoie de fix 9 dar eu insist şi îi spun să îi ia pe toţi şi data urmatoare când are nevoie altcineva de ajutor să nu lase ocazia să-i scape. Zâmbesc şi mă gândesc că mi-am făcut planul pe ziua de azi: am ajutat un om şi el mi-a cerut ajutorul. Mă pregătesc să pornesc maşina şi ma uit pe trotuar. Îl vedeam acum pe omul meu ca o posibila ţeapă, ca o înşelaciune, ca un beţiv care se clatină în zig-zag şi se opreşte în primul bar pe care îl găseşte. Şi dacă stau bine şi mă gândesc poate ca asa şi este: nimeni nu te trimite fară bani şi fara telefon să faci livrare în Cluj etc. Dar oare de ce i-am dat banii? De ce? Poate că eram bine dispus şi nu eram indiferent, poate că povestea lui era adevărată şi l-am crezut sau poate că ştiu cum e să fii jos şi să ai nevoie de ajutor şi să nu îl primeşti. Cred în minuni precum cred în bunatate şi oameni cu coloana verticală, care dau şi nu vor nimic înapoi. Iar daca e să fi fost ţeapă, nu îmi pare rău, eu ştiu că am făcut ce aveam de făcut, iar restul nu contează.

Two men and a half

Am terminat de vizionat toate cele patru serii ale sitcomului. Pot spune că e în top 3 al celor mai faine serii de comedie pe care le-am văzut vreodată. Nu am mai râs de mult timp în halul ăsta. Pur şi simplu mi-a plăcut. Dimineaţa la patru, eram cu căştile pe urechi, ca să nu fac gălăgie şi râdeam în hohote… :)

Nu vreau să vă las indiferenţi, aşa că…

*posteditare: din motive care nu ţin de mine unele dintre clipuri se pot vedea doar pe youtube.

Din cronicile prăfuite

Te pun să mă minţi. Fac asta pentru că ştiu că vei spune minciuna pe care nu vreau să o aud. Iar eu zâmbesc. Văd partea din tine care zâmbeşte cu mine, dar şi cea care suferă. Te doare că ai minţit şi că mi-ai spus asta, în faţă. Te strâng de mână şi îţi caut privirea. Ne îmbrăţişăm. Rup îmbraţişarea; te mint privindu-te în ochi:  ”Si eu pe tine!”.  Tu râzi. Mă săruţi.

~

Nu am nimic de pierdut. Simt asta din toată profunzimea respiraţiei mele. Mă simt puternic, mă simt de neoprit. Absolut nimic nu îmi poate sta în cale. Ştiu asta pentru că simt mai mult ca oricand că totul e de partea mea. Simt ceea ce nu vreau să simt; simt o furie puternică? Simt că vreau să risc totul pe o singură carte. Forţa asta vine de undeva de departe. Un loc pe care nu l-am cunoscut până acum. Sunt rece, sunt gol pe dinăuntru. Vreau să plâng de furie. Vreau şi nu pot să fac asta. Nu am pentru ce, sunt gol. Îmi vine să urlu. Am o nevoie în mine să fac asta ca şi cum ar fi ultima mea suflare. Ies în strada întunecată.  Strig cât de tare pot. Strig de durere. Strig atât de tare că toţi muşchii erau contractaţi, gata să pocnească. Se aude ecoul. Nici o lumină nu s-a aprins pe stradă. Cad în genunchi. Sunt răguşit. Scrâşnesc din dinţi şi strâng degetele în pumn cât de tare pot. Vreau ca furia să dispară.

~

Dimineaţa târzie. Somn puţin. Nori gata să ploaie. Fac raliu până în oraş. “Of! Doamne, nu mă lăsa acum. Ajută-mă să nu întârzi ca de obicei. Nu acum!” Cu greu găsesc loc de parcare. Sunt deja în întârziere. Mă grăbesc spre locul de întâlnire. Ştiu că deja mă aştepţi. Ştiu asta pentru că ştiu, o simt. Uşor alergând mă gândesc numai la tine. La nevoia pe care o am să te îmbrăţişez. Am nevoie de ea mai mult ca de aer. Din depărtare te zăresc. Tu încă nu mă vezi. Grăbesc pasul. Alerg alert, mai rapid decât am făcut-o vreodată. De abia respir… Ca un magnet mă grăbesc să te strâng în braţe şi să simt ceea ce îmi doresc să simt: căldura sufletului tău. Mă aştepţi cu braţele deschise. Un chip fericit face ca totul să fie posibil. Alerg în braţele tale şi te strâng ca şi cum ar fi final de clipă. O secundă pare o infinitate. Nu mai vreau să îţi dau drumul. În cele din urmă mă dezlipesc de tine. Îmi dau lacrimile. Îmi promiţi că ai să fi lângă mine ori de cate ori o să fie nevoie. Îmi ştergi lacrimile. “Nu scapi aşa uşor de mine.”  Zâmbeşti. Eu reuşesc să trezesc un surâs printre lacrimi…