De 1 Mai în Cheile Turzii

de Horia

Ieri am fost in Cheile Turzii. De mult timp am vrut să ies la căţărat. Nu mai făcusem aşa ceva. Tot ce ştiam eu de căţărat era legat de mărul din curtea de la tară, în care mă căţăram ori de câte ori puteam şi nu mă vedeau ai mei, pentru că de cele mai multe ori îmi deterioram iremediabil încălţămintea. Însă, stânca reprezenta ceva nou pentru mine. Vremea a fost destul de buna. Vântul a bătut destul de puternic şi rece. Ne-am bucurat că nu a fost şi ploaie. Apropo, foarte multă lume în chei! De multe ori poteca era atât de aglomerată că se creiau ambuteiaje. Am reuţit să mă întâlnesc cu omul de legatura: Adi Pop. (noroc cu telefoanele mobile a căror semnal funcţionează la parametri medi în chei) Adi a fost omul care a răspuns pe un grup de alpinism la apelul meu, cum că vreau să fac escaladă şi că am nevoie de iniţiere. Mii de mulţumiri cu această ocazie lui şi celorlalţi care m-au ajutat: Flaviu, Mihnea, Lilu, Cristina şi Ela. Adi a avut şi ceva prieteni de la servici care au venit la o ieşire în ziua respectivă. I-a pus şi pe ei să se caţere puţin. Înainte de toate Adi a făcut o scurtă trecere în revistă a echipamentului. Cred că s-au plictisit de mine cât am întrebat ce şi cum. A venit rândul meu. Am urcat până la 20 m pe traseul Şcoala Turdeană, care am înţeles că are un grad de dificultate mic: 5. Am făcut două manşe aşa şi am coborât în rapel, lucru deloc simplu: cică nu eram destul de relaxat. Evident că pe tot parcursul căţărarii mele şi a celorlalţi am fost asigurat. Adi m-a filat de la sol. După ce ne-am făcut de cap, am urcat eu şi Adi (pentru că restul erau deja acolo), la Peretele Aerian. Eu am mai fost de câteva ori până în chei, dar niciodată până unde urma să urcăm. Înainte de urcare am învăţat cum se strânge o coardă şi cum se face ca să o poţi căra cât mai uşor şi să ai mâinile libere. Din Peretele Aerian am făcut cunoştiinţă cu doua trasee, Trio cu grad 7 si Zburatorul cu grad 6. Nu a fost nevoie să mă întrebe de două ori dacă vreau să mă caţăr. Aşa că am mai făcut o manşă şi pe Zburătorul. De data asta mi s-a părut ceva mai dificil pentru că prizele erau destul de greu de găsit pentru experienţa mea, iar încălţămintea mea „specială” nu mă ajuta deloc, ba mai mult mă punea în situaţii dificile. De data asta Lilu a fost cea care m-a filat. La final l-am întrebat pe Adi dacă m-am descurcat bine. A zis că m-am descurcat foarte bine. Culmea a fost faptul că nu am avut nici o tresărire de emoţie. Nu am avut mai nici o transpiraţie în plus pentru faptul că eram la înălţime. Asta chiar m-a speriat puţin 🙂 dar am găsit răspunsul: am condus ca nebunul până la Turda, am stabilit un nou record personal, iar adrenalina cred că şi-a spus cuvântul mai târziu la căţărat.

La întoarcere i-am adus pe Mihnea, Vali, Lilu şi Cristina la Cluj, cu maşina mea drept mulţumire pentru o zi extrem de frumoasă. Mii de mulţumiri din nou. 🙂

(sper să revin cu poze)