Din avion

de Horia

E ceasul 09:40 (ora României). Sunt încă în transatlanticul de la Alitalia, care merge spre Buenos Aires. Suntem destul de mulți în avion, nu am reușit să îmi dau seama pre bine ce fel de naționalități au colegii mei de călătorie. Par să fie italieni, spanioli, argentinieni și lista nu se mai oprește… Noroc cu logourile de pe pasaport înainte să ne îmbarcăm la Fiumicino, așa am putut să imi fac o imagine cât decât.

Avionul la Fiumicino a întârziat cam 50 de minute. În loc să pornim la 22:00 ora locală am pornit pe undeva pe la 22:54, ceva de genu. Dacă stai să te gândești că eram îmbarcați de la 21:15, eu zic că e ceva. La un moment dat a zis căpitanul că are ok-ul de zbor dar că sunt ceva chestii la pistă pe semne și că așteaptă să se rezolve.

Primul meu zbor peste transatlantic e tare ciudat. E al naibii de lung. Îmi pare rău că nu am net să verific să văd cât deungi pot să fie cursele transatlantice dinspre Europa spre America de Nord, dar pot să bag mâna în foc că durează mai puțin de 14 ore!!!

Imediat după ce am decolat au început să se agite și mai tare stewarzii. Da, am stewarzi și nu stewardeze! 🙁 Totuși o stewardeza am pututu să zăresc la un moment dat venind de undeva de la business class, spre colegii ei de la economy class. Apropo, când am intrat în avion am intrat la business class și mi-am dat seama imediat că sunt acolo: scaune foarte confortabile, distanța între scaune e mare, cotiere din lemn și piele etc. Chestii de genul ăsta parcă nu sunt făcute să îți crească moralul, deloc, știind că locul tău nu e la business class.

La economy îs plasat ditamai în ultimul rând înspre coada avionului. Toaleta e foarte aproape! La un așa drum lung parcă mi-ar fi făcut bine să ma plimb naibii prin avion să apuc să îmi mișc picioarele când mă ridic de pe scaun. Cu întreg avionul coadă la toaltetă nu prea am cum.

Din nou, stewarzii foarte de treabă. Rugasem pe unul dintre ei chiar de dinainte de decolare să mă ajute: reușisem pe ultima jumătate de oră în avionul dinspre Budapesta spre Roma, să mă ia o durere de urechi fantastică. Nu știu ce făcuse pilotul, probabil coborâse de la altitudine într-un timp prea scurt, mă gândesc, dar eu nu reușeam să scap de durere. Era ca și cum îti apasă cineva cu cu un ac bontit la vârf direct pe timpan. M-am bucurat nesperat de mult când am aterizat și durerea parcă s-a mai „limpezit” puțin. Nu reușeam foarte bine să îi aud în tunelul de aterizare, îmi plesneam din degete încet lăngă ureche să văd dacă mai aud ceva. Se auzea dar prost și antifonat oarecum. Așa că un steward când am ajuns pe transatlantic mi-a recomandat anumite lucruri să le fac și cred că mi-a trecut toată chestia. Acuma o să vedem după ce aterizăm dacă și transatlaticul are prostul obicei să coboare la fel de repede de la mare altitudine.

S-a servit la decolare lasagna, salata de fructe, ceva salată cu șunculiță pe deasupra și ceva biscuiți sărați care au mers e minune cu o brânzică de te lingeai pe degete. Cine a vrut a putut servi suc, cafea sau ceai. Am ales nefericit ceaiul. De ce zic nefericit? Pentru că de mult mă întrebasem dacă pe avioanele mari, de mare transport se zgâlțâie la fel de tare ca pe cele mici și ce aveai acu 2 sec în cană nu îl mai ai. Deși cana nu era plină până la supraplin, până să apuc să pun ceva lapte praf în ceai, m-an trezit cu ceai în tavă. Noroc cu tava că altfel… 🙁 Nu mi-a laut mult până să îmi dau seama că dacă țin cana în mână nu mai pierd din amuniția de călătorie. La naiba! Tot pied dar m-ai puțin. După ce am fost nevoit să beau ceaiul dintr-o sorbitură am reușit să rezolv și ce era umezit cu ceai la mine în tavă. Nimic grav, dar e bine de știut. Și ca fapt divers. Da, căpitanul tocmai ne avertizase cu cateva minute înainte să ne punem centurile de siguranță…

Legat de cursă, efectiv. Am pornit cum spuneam mai sus destul de greu din Roma. Știu că fac voiajul cu un Boeing 777-200 și că de la decolare ni s-a transmis punctele cheie pe deasupra cărora urmează să traversăm. Am mers prima dată spre Sardinia și mai apoi spre sud-vest ca și cum am vrea să ocolim puțin pe la est Munții Atlas. Avionul în afară de zgâlțâiturile obișunite, probabil datorate golurilor de aer, s-a prezentat ok. Nimeni nu s-a panicat: înțeleg deci că e ceva obișnuit pe astfel de curse; (ori eu stau la coada avionului și la mine se se simte cel mai tare efectul ăsta 😀 ). Continui să comentez poteca pe care a lăsat-o avionul ăsta pe displayul din tetiera colegului din față. Prin urmare avionul a mers la peste 10.000 m altitudine, pe desupra Saharei înspre Dakar. Cum am ajuns în relativa apropiere a Dakarului avionul s-a poziționat la 11.853 m altitudine parcă pregătindu-se de o posibilă aterizare forțată în Atlantic. De acum direcția de deplasare e înspre coasta cea mai estică a Braziliei înspre ceva oraș Recife, mai apoi Salvador și de aici nu mai mergem deasupra Atlanticului, ci intrăm pe teritoriu brazilian, înspre Belo Horizonte; Pocos de Caldas și probabil ulterior Montevideo și Buenos Aires. Mai sunt mai puțin de 3 ore până la aterizare, respectiv 2237 km.

Alte date interesante:
– viteza de croazieră 872 km/ora
– temperatura afară -51 grade Celsius.
– vântul bate cu 25 km/ora

Credeam că apuc să scriu articolul ăsta și să mai am timp de o ațipeală, două, trei… lumea mișună deja prin avion, semn de nerăbdare dar și de apropierea de BA. Exclusă ațipeala!

Pe hubloul de la avion se vede unul dintre cele mai frumoase răsărituri de soare ever! Norii zici că sunt dosul unor biscuiți văzuți la microscop, care se întind până în văzduhuri luminate de un soare neîntâlnit de sclipitor!!!

Toate bune.
11:02 (ora României.)

PS: pe monitoare ruleaza UP. („To the infinity and beyond”)