Din cronicile prăfuite

de Horia

Te pun să mă minţi. Fac asta pentru că ştiu că vei spune minciuna pe care nu vreau să o aud. Iar eu zâmbesc. Văd partea din tine care zâmbeşte cu mine, dar şi cea care suferă. Te doare că ai minţit şi că mi-ai spus asta, în faţă. Te strâng de mână şi îţi caut privirea. Ne îmbrăţişăm. Rup îmbraţişarea; te mint privindu-te în ochi:  „Si eu pe tine!”.  Tu râzi. Mă săruţi.

~

Nu am nimic de pierdut. Simt asta din toată profunzimea respiraţiei mele. Mă simt puternic, mă simt de neoprit. Absolut nimic nu îmi poate sta în cale. Ştiu asta pentru că simt mai mult ca oricand că totul e de partea mea. Simt ceea ce nu vreau să simt; simt o furie puternică? Simt că vreau să risc totul pe o singură carte. Forţa asta vine de undeva de departe. Un loc pe care nu l-am cunoscut până acum. Sunt rece, sunt gol pe dinăuntru. Vreau să plâng de furie. Vreau şi nu pot să fac asta. Nu am pentru ce, sunt gol. Îmi vine să urlu. Am o nevoie în mine să fac asta ca şi cum ar fi ultima mea suflare. Ies în strada întunecată.  Strig cât de tare pot. Strig de durere. Strig atât de tare că toţi muşchii erau contractaţi, gata să pocnească. Se aude ecoul. Nici o lumină nu s-a aprins pe stradă. Cad în genunchi. Sunt răguşit. Scrâşnesc din dinţi şi strâng degetele în pumn cât de tare pot. Vreau ca furia să dispară.

~

Dimineaţa târzie. Somn puţin. Nori gata să ploaie. Fac raliu până în oraş. „Of! Doamne, nu mă lăsa acum. Ajută-mă să nu întârzi ca de obicei. Nu acum!” Cu greu găsesc loc de parcare. Sunt deja în întârziere. Mă grăbesc spre locul de întâlnire. Ştiu că deja mă aştepţi. Ştiu asta pentru că ştiu, o simt. Uşor alergând mă gândesc numai la tine. La nevoia pe care o am să te îmbrăţişez. Am nevoie de ea mai mult ca de aer. Din depărtare te zăresc. Tu încă nu mă vezi. Grăbesc pasul. Alerg alert, mai rapid decât am făcut-o vreodată. De abia respir… Ca un magnet mă grăbesc să te strâng în braţe şi să simt ceea ce îmi doresc să simt: căldura sufletului tău. Mă aştepţi cu braţele deschise. Un chip fericit face ca totul să fie posibil. Alerg în braţele tale şi te strâng ca şi cum ar fi final de clipă. O secundă pare o infinitate. Nu mai vreau să îţi dau drumul. În cele din urmă mă dezlipesc de tine. Îmi dau lacrimile. Îmi promiţi că ai să fi lângă mine ori de cate ori o să fie nevoie. Îmi ştergi lacrimile. „Nu scapi aşa uşor de mine.”  Zâmbeşti. Eu reuşesc să trezesc un surâs printre lacrimi…